STUDIU DE CAZ: REGATUL ROMÂNIEI ÎN ZIUA DE 28 IUNIE 1940.Partea a I-a
În 1917 s-au întemeiat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, Sfatul Ţării ca adunare reprezentativă în acest teritoriu, condus de Ion Inculeţ, şi Consiliul Directorilor, ca organ executiv. În decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat autonomia Republicii Democratice Moldoveneşti, declarată independentă faţă de Rusia la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat la Chişinău unirea Basarabiei cu România, Actul Unirii fiind promulgat de regele Ferdinand I în aprilie 1918.
Societatea Naţiunilor recunoscuse unirea republicii democratice Moldoveneşti cu România, iar Franţa şi Anglia garantaseră la 12 aprilie 1939 frontierele regatului României. În schimb, Uniunea sovietică recunoscuse oficial toate pierderile teritoriale ale Imperiului Ţarist între 1917 şi 1921, cu excepţia Basarabiei. Hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 era socotită de autorităţile sovietice ca fiind o înscenare imperialistă. În 1924, sovieticii înfinţaseră în Podolia ucraineană o republică autonomă moldovenească de 8.000 km² pe care Ioan Sodrabs, zis Lăţiş, un comisar al lui Stalin, o declarase prefigurare a unei viitoare Românii socialiste, şi în care limba era scrisă în slove latine şi declarată română. Dar, din 28 februarie 1938, această formaţie politică devenise doar o bază pentru o viitoare anexare a Basarabiei, limba fiind de acum încolo declarată moldovenească, diferită de limba română, şi scrisă cu slove chirilice.
La 23 august 1939, Europa a fost luată prin surprindere de semnarea, la Moscova, a pactului Ribbentrop-Molotov (sau Hitler-Stalin). Oficial era vorba de un pact de neagresiune între Germania şi URSS, dar în fapt, prin protocolul adiţional secret, s-au pus bazele împărţirii sferelor de influenţă în centrul şi estul Europei. În articolul 3 se prevedea: „În privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.
Cel de-al doilea război mondial avea să înceapă prin atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, la împărţirea celei dintâi luând parte din 17 septembrie şi URSS. România şi-a declarat neutralitatea în acel context, însă izolarea diplomatică a ţării era o realitate percepută de mulţi ca atare.
În 1940, România a cunoscut un dezagreabil dezacord între declaraţiile responsabililor politici şi faptele acestora. În contradicţie cu clamarea, în 1939-1940, a rezistenţei cu orice preţ împotriva oricărei agresiuni, în iunie 1940 graniţele statului român se prăbuşeau la Est. Şi aveau să se prăbuşească în câteva luni şi la Nord-Vest şi Sud-Est.
Însuşi Carol al II-lea declara la Chişinău, pe 6 ianuarie 1940, că România nu va ceda nicio parte din teritoriul său.Evidentul divorţ între vorbe şi fapte nu se înregistra pentru prima dată, şi nu avea să fie nici ultima oară. De fapt, în general discursurile liderilor politici români, s-au dovedit „baloane de săpun”. Fraze sforăitoare şi atât. Retorica nu a fost urmată de acţiune.
În seara zilei de 26 iunie 1940 (miercuri), la ora 22,00, Gheorghe Davidescu, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Moscova, a fost chemat de către V. M. Molotov, ministrul de Externe al URSS, care i-a înaintat un ultimatum. În preambulul notei, istoria şi realităţile etnice din Basarabia erau mistificate: „În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu Ucraineni, cu Republică sovietică ucraineană”. Sovieticii considerau că slăbiciunea lor militară era de domeniul trecutului, astfel încât sosise momentul rezolvării problemei Basarabiei, prin înapoierea acesteia. De asemenea, în nota ultimativă se aprecia că era necesară cedarea către URSS şi „a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate cu Ucraina sovietică prin comunitate de limbă şi compoziţiunea naţională”. Mai era găsită o „justificare” pentru această din urmă solicitare: „Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului şi populaţiei Basarabiei prin dominaţiunea de 22 ani a României în Basarabia.”
România a încercat în 27 iunie 1940 să afle care era poziţia Germaniei şi Italiei, să obţină medierea sau chiar ajutorul acestora. Ambele puteri au îndemnat însă România să cedeze. Aliaţii din Înţelegerea Balcanică, îndeosebi Iugoslavia şi Grecia, au îndemnat la rândul lor România să nu tulbure pacea acestei părţi de Europă. Faptul că aliaţii balcanici nu şi-au onorat angajamentele nu trebuie să surprindă prea mult. Şi România procedase asemănător în 17 septembrie 1939, când, deşi avea un tratat cu Polonia chiar împotriva unei agresiuni sovietice, nu a intervenit în favoarea acesteia atunci când URSS a atacat-o şi i-a ocupat jumătatea estică a teritoriului. În iunie 1940 Bucureştiul nici măcar nu a mai apelat la Franţa şi Marea Britanie, care acordaseră garanţii României în aprilie 1939, dat fiind că prima tocmai îşi recunoscuse înfrângerea în faţa Germaniei, iar cea de-a doua era practic asediată în insula ei.
Pe 27 iunie 1940 (joi), la ora 12,00, Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, pe ordinea de zi fiind un singur punct: ultimatumul sovietic. Potrivit relatărilor lăsate de participanţi, Gheorghe Tătărescu, primul ministru, a prezentat nota sovietică, ideea guvernului român de a solicita discuţii cu sovieticii, precum şi atitudinea Germaniei şi Italiei. Generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, a descris situaţia militară, insistând asupra faptului că exista riscul că România să lupte pe trei fronturi – cu URSS, Ungaria şi Bulgaria –, ceea ce ar fi însemnat un dezastru. Guvernul de la Bucureşti a remis răspunsul său Kremlinului pe 27 iunie 1940, în care preciza că era „gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord, a tuturor propunerilor emanând de la Guvernul sovietic”. Sovieticilor li se solicita să indice locul şi data discuţiilor, care se spera că aveau „să creeze relaţiuni trainice de bună înţelegere şi prietenie între URSS şi România”.
Pe 28 iunie 1940 (vineri), URSS a adresat României o nouă notă ultimativă, prin care se „propunea”:
„1. În decurs de patru zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 Iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti;
2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei;
3. În decursul zilei de 28 Iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă;
4. Guvernul Regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului;
5. Să se numească o Comisiune alcătuită din reprezentanţi ai Guvernelor Român şi URSS, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor de litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi a instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei.”
Sovieticii solicitau ca guvernul român să răspundă acestor „propuneri” până cel târziu la ora 12,00 în cursul aceleiaşi zile, conform orei Moscovei. Carol al II-lea avea să noteze în jurnalul său: „consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda fără nicio rezistenţă, aproape un sfert din ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul”. Consiliul de Coroană convocat în dimineaţa zilei de 27 iunie, 11 participanţi s-au declarat împotriva acceptării notei ultimative, 4 au fost pentru discuţii cu partea sovietică, iar 13 au fost pentru cedare. Guvernul român a transmis la Moscova dorinţa sa de a purta negocieri asupra „tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic". Dar, printr-o nouă notă ultimativă din noaptea de 27 iunie, guvernul URSS a apreciat că „răspunsul guvernului regal al României" era imprecis, „deoarece nu se spune direct că el primeste propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia si partea de nord a Bucovinei", întrunit din nou, Consiliul de Coroană a decis să accepte ultimatumul sovietic, numai sase dintre participanţi fiind împotrivă si unul abţinându-se. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat pe noile graniţe între România si U.R.S.S.
Dincolo de voinţa ei de a lupta, armata română a fost nevoită să se retragă, din ordin, chiar din ziua de 28 iunie 1940, în condiţii foarte grele, făcând faţă provocărilor unor grupuri de agenţi sovietici, ostilităţii unei părţi a populaţiei locale, agresiunii trupelor sovietice, acestea blocând căile de comunicaţie, confiscând materiale de război, reţinând, maltratând şi chiar ucigând militari români. Reprezentanţii administraţiei româneşti s-au evacuat în condiţii asemănătoare. Şi mai dificilă a fost situaţia refugiaţilor, mulţi nereuşind să plece decât cu hainele de pe ei. O dramă în mii de acte se desfăşura de la Hotin la Marea Neagră, şi de la Nistru la Prut.
HARTA REGATULUI ROMÂNIEI RECUNOSCUTĂ DE MARILE PUTERII LA SFÂRȘITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL DUPĂ CONFERINȚELE DE PACE
Cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, a generat în rândul românilor un sentiment de adâncă frustrare, revoltă şi amărăciune. Poporul român a primit cu multă durere actul ocupării Basarabiei şi nordului Bucovinei, în ţară declarându-se doliu naţional şi având loc slujbe în care se cerea sprijinul lui Dumnezeu, pentru ca dreptatea să revină pe pământ, în timp ce toate partidele politice din România şi-au exprimat opoziţia sau măcar regretul pentru cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, Partidul Comunist din România a salutat „eliberarea" acestor teritorii „de sub jugul capitaliştilor şi moşierilor români".
Conştient de izolarea în care se afla, Carol al II-lea a încercat o ultimă soluţie, încredinţând la 4 septembrie 1940 formarea noului guvern, generalului Ion Antonescu. Carol dorea să folosească legăturile lui Antonescu cu Garda de Fier pentru o reconciliere între liderii acestora şi tron, relaţiile bune cu naţional-ţărăniştii şi naţional-liberalii pentru a neutraliza opoziţia la dictatura regală şi contactele sale strânse cu membrii legaţiei germane de la Bucureşti pentru a demonstra ataşamentul ferm al româniei la noua ordine a lui Hitler în Europa, cu scopul de a asigura sprijinul Germaniei faţă de regele ei şi independenţa politică a ţării. Dar Carol a făcut o gravă eroare de calcul. El nu a perceput amploarea ambiţiilor lui Antonescu şi nici profunzimea urii sale faţă de rege.
HARTA REGATULUI ROMÂNIEI CU CEDĂRILE TERITORIALE DIN VARA ANULUI 1940
Noul premier s-a gândit iniţial la un guvern de coaliţie. Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, şi alţi lideri au pus o precondiţie: abdicarea regelui Carol al II-lea. A doua zi, la 5 septembrie, Antonescu solicită şi obţine de la rege puterea deplină, În aceeaşi zi, Antonescu i-a cerut regelui să părăsească ţara. Carol a ezitat, dar, în final, a cedat unui ultimatum din partea lui Antonescu în sensul că, dacă nu abdică imediat, viaţa sa va fi în pericol, iar ţara va fi sfâşiată de un război civil şi confruntată cu ocuparea de către o „putere străină”. La 6 septembrie, Carol al II-lea a renunţat la tron în favoarea fiului său de 19 ani, Mihai, şi a doua zi a părăsit ţara. În acele momente grele pentru ţară şi de criză pentru monarhie, Antonescu se pare că a luat în calcul posibilitatea abolirii monarhiei. Dar nu a trecut la acţiune din cauza opoziţiei principalelor partide politice faţă de o schimbare atât de radicală, Maniu şi Brătianu insistând pentru păstrarea monarhiei. Ca urmare, a păstrat-o, dar i-a rezervat noului rege doar atribuţii cu caracter ceremonial, în timp ce adevărata autoritate era exercitarea de el însuşi. La 6 septembrie, la urcarea pe tron, Mihai a emis un decret prin care îi acorda lui Antonescu puteri depline.
Decretul conţinea însă o prevedere importantă: regele numea preşedintele Consiliului de Miniştri. Această precizare va reprezenta peste patru ani justificarea juridică pentru demiterea lui Antonescu de către regele Mihai şi numirea unui nou şef al guvernului.
Obţinând la 9 septembrie oficial titlul de conducător al statului, Antonescu are în vedere – aşa cum am mai arătat – formarea unui guvern de uniune naţională. Însă partidele istorice – PNŢ şi PNL – rămâneau consecvente principiilor democraţiei parlamentare şi orientării spre Franţa şi Anglia. Apoi , între acestea şi Garda de Fier conlucrarea nu era posibilă. De altfel, nici conducerea Reich-ului nu ar fi acceptat la Bucureşti un guvern cu participarea PNŢ şi PNL. În această situaţie, la 14 septembrie Antonescu a format un guvern de coaliţie cu Garda de Fier. El a preluat preşedinţia Consiliului de Miniştri şi a devenit ministru al Apărării Naţionale, în timp ce Garda de Fier s-a instituit drept forţă politică dominantă în noul guvern. Horia Sima, succesorul lui Codreanu ca lider al Gărzii de Fier a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
Noul guvern a reprezentat un compromis, specialiştii civili şi militari deţineau şapte ministere şi şapte subsecretariate de stat. Legiunea obţinea patru ministere şi cinci subsecretariate de stat. Statul român a fost proclamat stat naţional-legionar.
Autorităţile române se temeau, la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie 1940, că, în contextul ocupării Basarabiei, sovieticii nu se vor opri la Prut, ci vor ajunge chiar pe Siret sau la Carpaţi. După 28 iunie 1940, în teritoriile anexate de la România, Armata Roşie a dislocat importante forţe: 15 divizii de infanterie, motorizate şi cavalerie, 7 brigăzi de tancuri şi trupe aeropurtate. Agresiunea sovietică din iunie 1940 a dus practic la apariţia unei tensiuni deosebite între România şi URSS, vecină cu starea de război.
Conform recensământului populaţiei efectuat în aprilie 1941, în România se găseau 68.953 de persoane provenind din teritoriile pierdute în favoarea URSS. Întrucât ultimatumul a venit pe neaşteptate, iar retragerea autorităţilor române s-a făcut în foarte mare grabă, în doar patru zile, foarte multe persoane nu au avut timp să se evacueze. Ulterior s-au depus peste 70.000 cereri de repatriere în România.
Nu s-a înregistrat doar o trecere a civililor la vest de Prut, ci şi o mişcare în sens invers. Era vorba de etnici români din Basarabia, dar şi de etnici evrei din zonă, chiar şi din Vechiul Regat.
Care au fost consecinţele cedării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa? Au existat câteva efecte importante, cele mai multe cu impact pe termen mediu şi lung:
1. Începutul dezmembrării României. Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa a fost începutul sfârşitului „României Mari”, a fost semnul că aceasta încetase să existe. A fost deopotrivă un asasinat (sovietic) şi o sinucidere (românească).
2. Abandonarea fără luptă a unei şesimi din teritoriul naţional şi a unei cincimi din populaţie (cetăţeni români!) în braţele unui sistem totalitar. Faptul că românii nu au luptat în iunie 1940 pentru Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa a contribuit la întărirea în rândul locuitorilor acestor teritorii a sentimentului de dezinteres din partea României, a părăsirii în faţa ameninţării vecinului de la răsărit.
3. Umilirea, demoralizarea ţării, a armatei în primul rând, a populaţiei în ansamblu. În iunie 1940 o ţară întreagă era derutată, înfricoşată, traumatizată, cu guvernanţi incapabili să-şi asume răspunderea unor acţiuni demne, nu doar dureroase. Populaţia României era deja obosită din cauza impozitelor considerabile, a concentrărilor repetate şi lungi ale unui mare număr de soldaţi în ultimii doi ani, mai ales ţărani, a rechiziţiilor, şi acestea efectuate îndeosebi în mediul rural.
4. Slăbirea prestigiului internaţional al statului român.
5. Încurajarea pretenţiilor Ungariei şi Bulgariei asupra unor părţi din teritoriul României, care din iulie 1940 au devenit şi mai insistente. În august-septembrie ele aveau să se concretizeze, Transilvania de Nord-Est fiind cedată Ungariei, iar Cadrilaterul Bulgariei.
6. Slăbirea capacităţilor militare, economice şi demografice ale României. Înrăutăţirea situaţiei politice interne, glisarea şi mai mult spre extremism a regimului politic carlist: cooptarea legionarilor în guvernul de la Bucureşti; numirea unui prim-ministru progerman declarat, Ion Gigurtu; măsuri şovine dure, cum a fost cazul cu legile antisemite, rasiste, din 8 august 1940, inspirate direct din legislaţia nazistă de la Nürnberg. Cedările teritoriale din iunie 1940, urmate de cele din august-septembrie acelaşi an, aveau să ducă şi la alte schimbări în planul politicii interne, inclusiv la instituirea unui regim militar, în frunte cu generalul Ion Antonescu, cu accente fasciste, în următorii patru ani, ba chiar cu ingrediente totalitare în timpul „statului naţional legionar”.
8. Căutarea unor „ţapi ispăşitori” în interior, pentru dezastrul României, pentru laşităţile din vara anului 1940: democraţia interbelică, cu sistemul partidelor politice; minorităţile etnice şi religioase, în mod special evreii.
9. Represiunea sovietică împotriva unei părţi importante a populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa: arestări, deportări, execuţii/asasinate, spolierea locuitorilor, schimbarea forţată a sistemului social şi a componenţei etnice etc.
CADAVRE ALE EVREILOR ROMÂNI ASASINAȚII DE ARMATA ROMÂNO-GERMANĂ, LA ODESSA ÎN 1941
Prezenta recenzie, a acelor evenimente triste din vara anului 1940, pentru ,,Romania Mare'' sunt preluate din diverse lucrări publicate de istoricii: Ioan Scurtu, Dorin Dobrincu, Cornel Sigmirean etc şi este rezultatul colaborării dintre Arhivele Naţionale ale României, Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. (Prof. istoric/jurnalist - Ovidiu Czinka)
