REGATUL ROMÂNIEI ÎNTRE DICTATURA REGELUI CAROL AL II-LEA ȘI TEROAREA LEGIONARĂ (6 SEPTEMBRIE 1940 - 27 IANUARIE 1941)

REGATUL ROMÂNIEI ÎN ANUL 1940. INSTAURAREA STATULUI LEGIONAR ȘI SFÂRȘITUL ACESTUIA ÎN IANUARIE 1941.

           Partea a III-a    

                 Încã de la început, regele Carol al II-lea a încercat sã compromitã partidele politice pentru aşi netezi calea unui regim personal. A încercat sã numeascã guverne de uniune naţionalã, care sã conducã peste partide, la început aceastã soluţie nu s-a dovedit viabilã, guvernul Iorga –Argetoianu având o activitate scurtã (din 1931- până în mai 1932). Dupã alegerile din 1933, câştigate de liberali şi dupã asasinarea primului ministru I.Gh.Duca de cãtre legionari, Carol al II-lea a numit prim-ministru pe Gheorghe Tãtãrescu din gruparea tinerilor liberali care nu era însã şeful partidului. În acestã perioadã, guvernul a condus prin decrete-legi ocolind Parlamentul. În paralel de dreapta: Frontul Românesc şi Partidul Naţional-Creştin. 

             Rezultatele alegerilor din 1937, au permis lui Carol al II-lea sã-şi atingã obiectivul urmãrit. El a însãrcinat cu formarea noului guvern pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin care se clasase pe locul IV în alegeri, cu 9,15 % din toatalul voturilor. Evident cã acest guvern nu a fost viabil, astfel cã, la 10 februarie 1938, a fost înlocuit cu altul, aflat sub ascultarea regelui şi condus de Patriarhul României Miron Cristea. 

                   Izbucnirea Celul de al Doilea Rãzboi Mondial, care au dus gravele pierderi teritoriale din vara anului 1940, a cauzat prãbuşirea regimului autoritar al lui Carol al II-lea. În cele din urmã, regele a fost nevoit sa-l numeascã în fruntea guvernului pe Ion Antonescu la 4 septembrie 1940. 

Dupã ce a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul, Antonescu a cerut puteri depline pentru conducerea statului. Obţinându-le, el a cerut abdicarea lui Carol al-II-lea în favoarea fiului acestuia, Mihai, şi pãrãsirea imedeatã a României de cãtre fostul Rege.

                   Antonescu a fost numit conducãtor al statului. Noul guvern era format din militari şi reprezentanţi ai mişcãri Legionare. La 14 septembrie 1940, România este proclamată, (prin Decret Regal semnat de Mihai I), Stat Naţional Legionar. „Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat, având ca ţel ridicarea morală, materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Vice prim-ministru este Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare. Se decide încetarea oricărei lupte între fraţi”.

                  Statul național-legionar a fost denumirea purtată de Regatul României timp de 138 de zile, în perioada dintre 14 septembrie 1940 (când s-a format Guvernul Ion Antonescu 2) și 14 februarie 1941 (când statul național-legionar a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Antonescu”). Încã de la constituirea guvernului s-a dat o luptã acerbã pentru supremaţia în stat. Statul Național-Legionar a comis un mare număr de crime de genocid și jefuire împotriva evreilor din România. În perioada 1940-1941, statul național –legionar condus de Mareșalul Ion Antonescu a adoptat peste 20 de legi antisemite.

Ion Antonescu și Horia Sima, în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la marea manifestație a Gărzii de Fier din octombrie 1940 

               O cauză imediată, care a dus la ascuţirea contradicţiilor dintre general şi Legiune, a constituit-o activitatea Poliţiei Legionare, care, prin excesele comise, a creat o atmosferă de teroare, încă din luna octombrie întreaga ţară fiind cuprinsă de anarhie şi violenţă. Asasinatele, descinderile, arestările ilegale, maltratarea cetăţenilor, jafurile sau ţinut lanţ. O statistică întocmită din ordinul autorităţilor, în anul 1941, înregistra nu mai puţin de 450 de maltratări, 323 sechestrări de persoane, nouă asasinate – în afara celor comise la Jilava – , fără a mai lua în discuţie delictele comise la adresa proprietăţii private, care se cifrau la câteva mii. Răfuiala „cămăşilor verzi” cu foştii demnitari politici, care s-a soldat cu asasinarea a 64 de deţinuţi în închisoarea Jilavă, a istoricului Nicolae Iorga şi a economistului Virgil Madgearu, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, a constituit o încălcare de către legionari a dispoziţiilor primite de la Antonescu.

             Ca urmare a acestui fapt, în decembrie, el a luat măsuri care nu lăsau nici un dubiu asupra scopului urmărit, respectiv curmarea exceselor şi îndepărtarea elementelor gardiste care se dovediseră necorespunzătoare. Astfel, la 2 decembrie 1940, a ordonat desfiinţarea Poliţiei Legionare, iar pe 23 ale aceleiaşi luni, l-a destituit pe ministrul de externe legionar, Mihail Sturdza. Conflictul s-a înteţit ca urmare a măsurilor luate de „cămăşile verzi”, ca o contrapondere la ordinele date de Antonescu.

Marele savant și istoric Nicolae Iorga (cel din față cu barbă) și în 

spatele acestuia partea stângă Regele Carol al II-lea. 

[..A fost ridicat de un grup de legionari din vila sa din Sinaia în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnic. A fost împușcat de nouă ori. Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane. ...]

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la data de 13 septembrie 1899 la Huși, și a murit la  30 noiembrie 1938. A fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”)

                După asasinatele sãvârşite de legionari în noiembrie 1940, conflictul s-a accentuat. În a doua jumătate a lunii decembrie, s-au intensificat zvonurile referitoare la pregătirea unei „nopţi a Sfântului Bartolomeu”, având ca scop lichidarea reprezentanţilor partidelor politice, ca şi a celor care se împotriveau Gărzii, extremiştii din mişcare voind astfel să inaugureze anul 1941 cu „oameni noi şi suprimarea a tot ce este vechi”. Totodată, deşi desfiinţată, Poliţia Legionară şi-a continuat activităţile ilegale – materializate în percheziţii, confiscări de averi, descinderi în locuinţele cetăţenilor – au crescut în intensitate înarmările legionarilor, instrucţia formaţiunilor paramilitare şi s-au constituit numeroase depozite clandestine de armament, toate acestea demonstrând faptul că Legiunea se pregătea febril în vederea confruntării decisive. El a culminat cu rebeliunea legionarã din 21-23 ianuarie 1941, în urma cãreia Antonescu i-a îndepãrtat de la Putere.

 

[... Horia Sima s-a născut la data de 3 iulie 1906 în Făgăraș - decedat în 1993, Madrid (?). A a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului Garda de Fier, de orientare fascistă, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și condus rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat la moarte în contumacie (1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București.În 1945, cu înaintarea frontului spre Viena, Sima se ascunde la Alt-Aussee, în munții Tirolului, cu acte false, pe numele de Josef Weber. Apoi se refugiază în Italia, Franța și Spania, unde se stabilește. Regimul fascist al generalului Franco îi oferă statutul de refugiat politic și posibilitatea de a preda un curs la universitatea din Barcelona. A murit în 1993, potrivit unora la Madrid, potrivit altora la Untermeitingen, lângă Augsburg, în Bavaria, și a fost înmormântat lângă soția sa, Elvira Sima, la Torredembarra, aproape de Barcelona. ...]

                Printre cei care i-au atacat pe evrei, împreună cu ceilalți legionarii, au fost jandarmi legionari, personalul perfecturii de poliție din București, organizațiile de muncitori legionari și organizația studențească legionară. Templele și sinagogile evreiești au fost vandalizate și incendiate, unele vechi de secole. La Templul Coral și la sinagoga Bet Midraș, legionarii au ajuns în timpul rugăciunii de seară. Au oprit rugăciunea, i-au luat pe evrei și i-au torturat, apoi i-au asasinat în Pădurea JilavaLegionarii s-au întors la templul Coral cu un camion și au început să încarce mobile. Au spart casa de fier și au furat conținutul, apoi au incendiat lăcașul. Sinagoga de pe strada Atena și sinagoga Bet El au fost distruse cu topoare, ciocane și răngi de fier. O ceată de legionari au transformat sinagoga Cizmarilor într-un centru de tortură. La Sinagoga Mare au lucrat două echipe; prima echipă a intrat cu revolvere, au jefuit enoriașii evrei prezenți și i-au bătut până a venit a doua echipă care i-a schimbat pe schingiuitori. La Sinagoga Mare lucra o servitoare creștină, Lucreția Canjia, care s-a rugat în lacrimi de vandali să nu dea foc, le-a amintit că nu așa se poartă creștinii credincioși și până la urmă ei au renunțat la incendiere. La Sinagoga Mică, Cahal Cico, vecinii s-au temut că focul s-ar fi putut extinde asupra caselor lor. Vandalii au distrus-o, dar nu au incendiat-o. La 21 ianuarie un grup de legionari condus de preotul Brigadeu s-a baricadat în cea mai frumoasă sinagogă din România sinagoga sefarda Cahal Grande, și a așteptat armata, care n-a venit. Legionarii au jefuit și devastat templul în care erau opere de artă evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărțile de religie, biblioteca antică și sulurile de Tora au fost adunate în centrul templului și li s-a dat foc.Propaganda legionară relata cititorilor ,,că evreii s-ar fi revoltat și că armata ar fi primit ordine de la „jidoviți”.

Cadavrele unor evrei asasinați de legionari în Rebeliunea Legionară

din ianuarie 1941 în pădurea Jilava 

              Mai târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei au oprit pompierii, nepermițându-le să stingă focul. Anchetatorul militar Vlădescu a povestit ce a văzut cu ochii lui: „Templul ardea ca o torță imensă în centrul capitalei și de jur împrejur dansau legionarii un dans diabolic cântând imnul lor și împingeau în foc cu picioarele cizmuite trei evreice nenorocite, dezbrăcate complet, care urlau de durere”. 90 de evrei, dintre cei torturați în centrele legionare de tortură, au fost încărcați în camioane, duși în pădurea Jilava, dezbrăcați și împușcați în cap. A doua zi, unii legionari s-au întors la fața locului pentru a aduna îmbrăcămintea celor uciși și lucrările dentare de aur”.

Periodicul ,,Cuvântul”, organul de presă al mișcări

legionare. Fragment din Ediția specială din data de 23 ianuarie 1941 

    

                La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, alcătuit în principal din ofițeri, a căror sarcină era aceea de a asigura ordinea publică și administrarea eficientă, „după reprimarea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, prin Înaltul decret regal nr. 314, din 14 februarie 1941, Statul Național Legionar a fost desființat” în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Antonescu. Din noul guvern, din 23 de persoane 15 erau militari.

Regimul politic al generalului Antonescu poate fi caracterizat, deci ca fiind o dictaturã militarã, toate puterile în stat erau concentrate în mâna lui Antonescu. El putea modifica legile vechi sau iniţia altele noi. Regele avea doar atribuţii pur decorative. Antonescu a justificat aceste mãsuri prin încercarea de a asigura ordinea şi siguranţa statului în condiţiile deosebit de dificile ale rãzboiului.

Recenzie realizată din diferite lucrări de specialitate şi este rezultatul colaborării dintre Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. (Prof. istoric/jurnalist - Ovidiu Czinka)

DRAMA EVREILOR ROMÂNI ÎN ANII CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 1939-1945

HOLOCAUSTUL ÎN ROMÂNIA. Drama evreilor romÂnii în timpul războiului pentru REÎNTREGIREA Basarabiei, a Bucovinei de Nord ȘI a Transilvaniei de Nord (IUNIE 1941- AUGUST 1944)

          Al doilea război mondial a consemnat una din cele mai mari tragedii din istoria umanităţii, holocaustul evreiesc.

Cu toate că România a reprezentat una din puţinele state europene aflate sub hegemonia Germaniei care nu a permis deportarea evreilor în lagărele de exterminare, antisemitismul regimului Antonescu a făcut un număr impresionant de victime în rândul evreilor.

Încã din 1938, la 22 ianuarie, sub guvernarea Goga-Cuza, prin legea nr.169 era revizuit statutul de cetãţeni al evreilor, drept urmare mulţi dintre aceştia pierzându-şi nu numai drepturile politice,ci şi drepturile de muncã şi de propietate.

În contextul Basarabiei şi Bucovinei s-au desfãşurat acţiunile antisemite ale armatei române care au culminat cu evenimentele tragice de la Dorohoi (iulie 1940), unde în conflictul ce s-a produs în cimitirul din localitate cu prilejul funeraliior unui soldat român şi a unui soldat evreu au fost ucişi alţi 10 soldaţi evrei ulterior fiind ucişi alţi 53 de civili evrei din oraş.

              Odatã cu preluarea puteri de cãtre generalul Ion Antonescu, prigoana împotriva evreilor a devenit o politicã de stat. Propunându-şi românizarea economiei românești, Ion Antonescu şi Legionarii au iniţiat îndepãrtarea evreilor din structurile economice ale statului. Astfel decretele adoptate în octombrie-decembrie le expropiau propietãţile rurale, forestiere şi transporturile pe râuri, iar ulterior, la 28 martie 1941, şi propietãţile urbane.

            În vremea rebeliuni legionare, au fost ucişi 121 de evrei, iar în anii 1941-1942 principalul obiectiv a fost „curãţirea terenului’’ în Moldova precum şi în Basarabia şi Bucovina (teritorii recuperate la începutul rãzboiului)-echivalentul românesc al, soluţiei finale, distrugerea fizicã a evreilor fiind inauguratã o datã cu programul de la Iaşi (28-29 iunie 1941).

Pogromul de la Iași - evrei obligați să spele pietrele din Curtea Chesturei de Poliție din Iași de sânge, după crimele avute loc anterior, 30 iunie 1941 

           La ordinul lui Ion Antonescu a fost organizatã o adevãratã vânãtoare împotriva evreilor la care au participat autoritãţile române, soldaţi români şi germani, jandarmi şi poliţişti, precum şi civili români. În lunile iulie-august 1941, evreii din zonele rurale şi din oraşe au fost adunaţi în lagăre provizorii. La Cernăuţi s-au făcut ghetouri cu intrările şi ieşirile strict supravegheate. Adunarea în lagărele provizorii a fost însoţită şi de execuţii sumare : 210 în Storojiniţ, 411 la Visternici, 325 la Ghidighici, 451 la Tătăreşti, circa 500 pe traseul Secureni-Cosnăuţi. 

        În septembrie 1941 a început deportarea evreilor la est de Nistru.Convoaiele cuprindeau maximum 1600 de persoane. Instrucţiunile de deportare prevedeau ca : „ .. evreii care nu se vor putea ţine de convoaie, fie din neputinţă, fie de boală, să fie executaţi”. Peste 110.000 de evrei au cunoscut calvarul deportării în Trasnistria. Este foarte greu de stabilit câţi dintre cei deportaţi au murit prin execuţie sau ca urmare a condiţiilor la care au fost supuţi în lagărele din Transnistria, în intervalul iulie 1941-ianuarie/februarie 1944.

         Un recensãmânt efectuat de comunitatea evreiascã a stabilit cã în ziua programului şi în cele douã ,,trenuri al morţii’’ în care au fost urcaţi cu forţa evrei au murit 14.850 de evrei.

Pogromul de la Iași - Crimele produse de autoritățile române împotriva evreilor, Iași, 28 iunie 1941,
familii întregi de evrei erau împușcați și lăsați să moară în stradă.

Trenurile morții - Cadavrele evreilor aruncate din vagoanele de marfă, foarte mulți au murit asfixiați din cauza caniculei înainte de a ajunge la destinație (lagăre), 30 iunie 1941 

Trenurile morții - curățarea vagoanelor de cadavre ale evreilor. Cadavrele erau descărcate de evrei sub stricta supraveghere a soldaților români, 30 iunie 1941 

Trenurile morții - mormane de cadavre ale evreilor la terasamentul căii ferate, 30 iunie 1941 

Trenurile morții - aruncarea unui cadavru de evreu mort din cauza caniculei, asfixiat în vagoanele de marfă, 30 iunie 1941 

Trenurile morții - Armata Română curăța trenurile de cadavre, pentru ca trenurile să își continue drumul, 30 iunie 1941 (fotografie expusă și în Muzeul Memorialului Holocaustului din Washington) 

            Programul de deportãri, cu toate consecinţele sale, a fost inaugurat o lunã mai târziu, având iniţial drept destinaţie teritorii de dincolo de Nistru şi de Bug, ulterior Transnistria, regiune încredinţatã administraţiei româneşti. Aici s-au organizat trei lagãre de exterminare pe malul Bugului –Bogdanovka ,Domanovka şi Akmechetka şi alte câteva mai mici.

Evreii din Basarabia așteptând să fie deportați în lagărele din Transnistria, iulie 1941 

          Într-un spţiu restâns şi neamenajat erau înghesuiţi 10.000 de evrei locali, 30.000 din Basarabia (în majoritate din ghetoul de la Chişinãu), 70.000 din Odessa, unde militarii români au ucis cel puţin 25.000 de evrei, şi din judeţele din sudul Transnistriei. Numãrul celor exterminaţii aici nu se cunoaşte.

            Totuşi se ştie ca Antonescu este rãzpunzãtor pentru moartea a peste 70.000 de evrei de la Domonovka şi Bogdanovka, datoritã înfometãri acestora şi unor bolii contagoiase, precum tifosul, malaria, tetanosul sau dizenteria.

Copil evreu, suferind de inaniție, 

într-un lagăr din Transnistria (1942) 

          Alti zeci de mii de evrei pieriserã însã în timpul marşurilor obositoare spre lagãr sau fuseserã ucişi sub diverse pretexte înainte de a ajunge la destinaţie. Cert este cã din cei 150.000 de evrei adunaţi din Basarabia şi Bucovina (în vara anului 1941), au supravieţuit doar 47.000.

             În vara anului 1942, Antonescu a fost de acord sã-i deporteze pe toţi evrei din România în lagãrul de la Belzec, cu excepţia a 17.000 de persoane considerate ,,folositoare’’ economiei naţionale sau berneficiind de regim special. 

       Adolf Hitler nu avea de gând sã retrocedeze Transilvania nord-vesticã, iar situaţia armatelor române pe frontul de la Stalingrad era din ce în ce mai dificilã. În anii ce au urmat (1943-1944), autoritãţile române au rezistat presiunilor germane constantându-se situaţia paradoxalã ca pe mãsura ce sistemul de exterminare nazist devenea din ce în ce mai cumplit, Antonescu îşi modifica atitudinea, repatriindu-și selectiv pe evrei din Transnistria şi îmblânzind legislaţia antisemitã .

Copii evrei în lagărele din Transnistria, (1941-1943) 

             Deportãrile s-au încheiat în martie –aprilie 1943. Au putut supravieţui în aceste condiţi aproximativ 340.000 de evrei români. Au murit însã în teritoriile administrate de oficialitãţile române (alãturi de evreii ucrainienii), între 280.000 şi 380.000 de evrei.

 

 

Deportarea țiganilor (Tiraspol azi Rep. Sep. Transnistreană) către lagăr, mulți dintre ei nemaîntorcându-se niciodată, toamna anului 1941. Deportările masive din Basarabia și Bucovina ale evreilor până în Transnistria se facea în coloane, mergând pe jos ,,îngrijiți” de Armata Română, mulți dintre ei murind pe drum înainte de a ajunge în ghetourile de așteptare sau lagăre. 

Romii deportați în Transnistria (1941) 

               În Transilvania de nord-vest, cedatã Ungariei, prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), trãiau 160.000 de evrei care au fost supuşi mãsurilor Antisemite deja în Vigoare în aceastã ţarã. Dupã ocuparea Ungariei de cãtre trupele germane la 19 martie 1943, nazişti au trecut la aplicarea soluţiei finale, numãrul total al victimelor din Ardealul de nord ridicându-se la 135.000.

           Evreii din Transilvania de Nord au cunoscut tragedia deportării în lagărele de exterminare nazistă. După ocuparea Ungariei de către unităţi speciale ale Reich-ului, de la 29 martie 1944 s-a introdus portul obligatoriu al stelei galbene. In luna mai începe adunarea evreilor în ghetouri special amenajate. 

                   La Tîrgu-Mureş, în acest sens s-a amenajat la vechea fabrică de cărămizi. La 16 mai 1944 au început deportările spre Auschwitz. Intre 16 mai şi 19 iunie, trenurile morţii au transportat 128.822 de evrei din Transilvania. Dintre aceştia peste 90.295 şi-au găsit sfârşitul în lagărele de exterminare.

                  Regimul antonescian nu a participat la deportarea în masă a evreilor pe care oficialii nazişti au organizat-o în cadrul ,,soluţiei finale" a lui Hitler la problema evreiască în Europa. La început s-a arătat un oarecare interes faţă de această problemă, după care s-a renunţat. Dr. Wilhelm Filderman, declara în 10 august 1946, că: “În nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti”.

Placa comemorativă dezvelită în Municipiul Reghin (jud. Mureş) pentru a se păstra vie memoria celor care au fost deportaţi de pe peronul acestei gării în luna iunie 1944, spre lagărul de concentrare Auschwitz

Deportările evreilor din Transilvania 

cu destinația Auschwitz 

Documente diverse menţioneazã însã şi unele cazuri de români –civilii sau militari –care au salvat evrei, mulţi dintre aceştia fiind reconoscuţi ca ,,Drepţi între popoare’’ (59 de persoane printre care şi regina mamã Elena)

.

Cadavre ale evreilor deportați în lagărul din Auschwitz 

                     De altfel, din 2004, Holocaustul este comemorat în România la 9 octombrie. Tãişul concepţiilor naziste ale lui Antonescu s-a îndreptat şi împotriva rromilor, peste 25.000 de persoane fiind deportate în Transnistria, dintre care mai mult de 11.000 au murit în iarna 1943 -1944 din cauza inaniţiei ori a tifosului exantematic.

 

Placa comemorativa aplicată pe fostul sediu al Chesturi Oraşului din Iaşi pentru a ţine vie memoria celor masacraţi în tragicul an 1940

Responsabili pentru acest genocid în Regatul României conform Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România a conchis, împreună cu majoritatea cercetătorilor de bună-credinţă ai acestui domeniu, că autorităţile române poartă principală responsabilitate atât pentru planificarea, cât şi pentru punerea în practică a Holocaustului. Aceasta include deportarea şi exterminarea sistematică a majorităţii evreilor din Basarabia şi Bucovina, precum şi a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria; uciderea în masă a evreilor români şi a celor locali în Transnistria; execuţiile masive ale evreilor din timpul pogromului de la Iaşi; discriminarea şi degradarea sistematică la care au fost supuşi toţi evreii români în timpul administraţiei antonesciene, inclusiv exproprierea bunurilor,concedierea de la locurile de muncă, evacuarea forţată din zonele rurale şi concentrarea lor în capitale de judeţ şi în lagăre, precum şi utilizarea masivă a evreilor de sex masculin la muncă forţată sub aceeaşi administraţie.

            În acelaşi timp, Comisia conchide că responsabilitatea lui Ion Antonescu pentru uciderea evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria este indiscutabilă, fiind implicat direct în măsurile represive împotriva evreilor.

            Totodată, nu trebuie omis rolul membrilor unor partide şi organizaţii fasciste în promovarea ideologiei antisemite şi în declanşarea violenţei împotriva evreilor înaintea aplicării soluţiei finale de către Ion Antonescu. La climatul ostil evreilor înainte de începerea celui de-al doilea război mondial şi-au adus contribuţia semnificativă membrii Ligii Apărării Naţional Creştine, Partidului Naţional Creştin, Mişcării Legionare (cunoscută în diverse etape şi sub numele de Legiunea Arhanghelului Mihail sau Garda de Fier).

Concluzii: conform Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel" numărul evreilor români şi al evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească ucişi în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută. Concluzia Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România în acest sens este:

-          Între 45 000 şi 60 000 de evrei au fost omorâţi în Basarabia şi Bucovina de către trupele germane şi române în 1941.

-          Între 105 000 şi 120 000 de evrei români deportaţi au murit ca rezultat al expulzărilor în Transnistria.

-          În regiunea Transnistriei, între 115 000 şi 180 000 de evrei locali au fost lichidaţi (în special la Odessa şi în districtele Golta şi Berezovca).

-          Cel puţin 15 000 de evrei din Regat au fost ucişi în pogromul de la Iaşi şi ca urmare a altor măsuri antievreieşti.

-          Aproximativ 132 000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz, în perioada mai-iunie 1944, din nordul Transilvaniei, stăpânit de Ungaria.

-           Au murit, de asemenea, o mare parte dintre romii deportaţi. Din cei 25 000 de romi (jumătate dintre ei copii) trimişi în Transnistria, aproximativ 11 000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.

O ultimă concluzie, este aceea că, acest genocid în masă împotriva unui popor sau a unei etnii, aşa cum a fost supusă la moarte poporul evreu şi etnia romă, într-o Românie în care drepturile omului erau garantate de Constituţie si nu numai, este o pată uriaşă de ruşine în paginile istoriei contemporane a României.

Recenzie realizată din diferite lucrări de specialitate ale istoricilor: Ioan Scurtu, Cornel Sigmirean etc., şi este rezultatul colaborării dintre Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. (Prof. istoric/jurnalist - Ovidiu Czinka)

REGATUL ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL PENTRU RECUCERIREA BASARABIEI ȘI A BUCOVINEI DE NORD

AL DOILEA RAZBOI MONDIAL ŞI REVENIREA BASARABIEI ŞI A BUCOVINEI DE NORD LA REGATUL ROMÂNIEI ÎN VARA ANULUI 1941. ELIBERAREA BASARABIEI ŞI NORDULUI BUCOVINEI

Partea a II-a

               Cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Cadrilaterului şi a nord-estului Transilvaniei, a generat în rândul românilor un sentiment de adâncă frustrare, revoltă şi amărăciune. Cu toate că pierderile teritoriale impuse României nu aveau nici o legătură cu regimul politic intern, resentimentele opiniei publice s-au răsfrânt asupra suveranului, care-şi asumase toată puterea, răspunderea directă a politicii interne şi externe, începând cu februarie 1938.

            Conştient de izolarea în care se afla, Carol al II-lea a încercat o ultimă soluţie, încredinţând la 4 septembrie 1940 formarea noului guvern, generalului Ion Antonescu. Carol dorea să folosească legăturile lui Antonescu cu Garda de Fier pentru o reconciliere între liderii acestora şi tron, relaţiile bune cu naţional-ţărăniştii şi naţional-liberalii pentru a neutraliza opoziţia la dictatura regală şi contactele sale strânse cu membrii legaţiei germane de la Bucureşti pentru a demonstra ataşamentul ferm al româniei la noua ordine a lui Hitler în Europa, cu scopul de a asigura sprijinul Germaniei faţă de regele ei şi independenţa politică a ţării. Dar Carol a făcut o gravă eroare de calcul. El nu a perceput amploarea ambiţiilor lui Antonescu şi nici profunzimea urii sale faţă de rege.

 
             Noul premier s-a gândit iniţial la un guvern de coaliţie. Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, şi alţi lideri au pus o precondiţie: abdicarea regelui Carol al II-lea. A doua zi, la 5 septembrie, Antonescu solicită şi obţine de la rege puterea deplină, În aceeaşi zi, Antonescu i-a cerut regelui să părăsească ţara. Carol a ezitat, dar, în final, a cedat unui ultimatum din partea lui Antonescu în sensul că, dacă nu abdică imediat, viaţa sa va fi în pericol, iar ţara va fi sfâşiată de un război civil şi confruntată cu ocuparea de către o „putere străină”. La 6 septembrie, Carol al II-lea a renunţat la tron în favoarea fiului său de 19 ani, Mihai, şi a doua zi a părăsit ţara. În acele momente grele pentru ţară şi de criză pentru monarhie, Antonescu se pare că a luat în calcul posibilitatea abolirii monarhiei.- În contextul crizei politice în care se afla România în urma pierderilor teritoriale din iunie, august şi septembrie 1940, puterea politicã a fost preluatã de generalul Ion Antonescu, devenit ,,Conducãtorul Statului’’. La 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit (Germania, Italia şi Japonia).
            În ziua de 22 iunie 1941, generalul Antonescu a angajat armata României în rãzboiul declanşat de Germania împotriva Uniunii Sovietice. 

Ordinul Mareșalului Ion Antonescu către Armata Regală Română 21 iunie 1941 

                    La 27 iulie 1941, teritoriile româneşti rãpite de U.R.S.S. au fost reintegrate în graniţele României. În august 1941, generalul Antonescu a fost înãlţat de regele Mihai I la gradul de Mareşal, la rândul sãu, regele Mihai primise acest grad din partea lui Antonescu în mai 1941.

Intrarea Armatei Regale Române în Chișinău, după reocuparea
 Basarabiei de către Armata Română, iulie 1941

          Dupã 27 iulie 1941 a început o etapã nouã, acea a rãzboiului purtat dincolo de Nistru. Cu mari pierderi, armata românã a cucerit Odessa în octombrie 1941. Apoi, Antonescu a retras cea mai mare parte a armatei de pe front, considerând cã obiectivul urmãrit a fost îndeplinit, dar la solicitatarea lui Hitler a trebuit sã continue rãzboiul pe teritoriul Uniunii Sovietice.

            La 16 iulie 1941, trupele romane au intrat în Chişinău. În ziua de 25 iulie a fost eliberat ultimul punct deţinut de către sovietici pe malul drept al Nistrului – oraşul Cetatea Albă. Astfel, teritoriile romaneşti răpite de U.R.S.S. în iunie 1940 au fost reintegrate în graniţele României, în luptele pentru eliberarea Basarabiei, a părţii de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa, forţele terestre române au înregistrat 4.112 morţi, 12.129 răniţi, 5.506 dispăruţi.

             La 21 august 1941, generalul Antonescu a fost avansat de regale Mihai la gradul de mareşal; la rândul său, regele primise acest grad din partea lui Antonescu la 10 mai 1941. în timpul retragerii din nordul Bucovinei şi din Basarabia, sovieticii au provocat imense distrugeri de bunuri materiale şi spirituale. Dezastrul din cele două ţinuturi părăsite de ruşi era impresionant: câmpuri paraginile, nici o întreprindere în stare de funcţionare, firele telefonice distruse, şosele impracticabile, fântâni otrăvite, căi ferate arate cu pluguri speciale pentru a li se distruge terasamentele, scoli pustii, biserici fumegânde.

          Ion Antonescu voia să facă din Basarabia o provincie model. O cunoştea bine, căci înainte de 1940 deţinuse aici funcţii importante pe linie militară. La 29 iunie 1941, conducătorul statului a semnat decretul-lege cu privire la organizarea Basarabiei şi Bucovinei, în concepţia guvernanţilor de la Bucureşti, se constituiau două provincii separate; ele urmau să fie administrate direct de guvern şi subordonate conducătorului statului; aveau buget propriu; erau conduse de câte un guvernator, care reprezenta autoritatea supremă a provinciei respective.

             Administraţia românească s-a instalat la Chişinău în ziua de 20 iulie 1941. Prin decretul din 4 septembrie 1941, generalul Constantin Voiculescu a fost numit guvernator al Basarabiei, iar generalul Corneliu Calotescu guvernator al Bucovinei. Guvernatorul era investit cu atribuţii atât civile, cât şi militare, în subordinea sa se afla un secretar general, care dirija practic întreaga echipă executivă.

             Fiecare sector era condus de un Directorat, care rezolva problemele curente şi era structurat pe următoarele secţiuni: Afaceri, Administraţie, Finanţe, Agricultură şi Domenii, Economie Naţională, învăţământ şi Culte. Basarabia era împărţită în 9 judeţe: Bălţi, Cetatea Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpusna, Orhei, Soroca, Tighina. Bucovina forma un tot unitar şi cuprindea iniţial judeţele: Câmpulung, Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ, la care s-a adăugat apoi Hotinul din Basarabia.

            Judeţele erau administrate de prefecţi, iar plasele - de prim-pretori. Plasa era celulă administrativă, iar comună - persoană juridică, cu buget propriu. Atât prefectul, cât şi prim-pretorul trebuiau să fie titraţi (să aibă studii universitare).

             Prin acelaşi decret-lege din 4 septembrie 1941, guvernul român a anulat efectele ucazului sovietic din 8 martie 1941, astfel că toţi locuitorii Basarabiei şi nordului Bucovinei şi-au recăpătat cetăţenia romană.

           Au urmat reconstrucţia Basarabiei şi nordului Bucovinei, vindecarea rănilor ocupaţiei şi ale războiului. O atenţie deosebită a fost acordată agriculturii, în toamna anului 1941 s-au însămânţat aproape toate suprafeţele arabile şi s-au efectuat lucrări de îndiguire a ostroavelor Dunării. S-au luat măsuri în vederea creşterii numărului de animale, în domeniul industriei s-au întreprins acţiuni care să asigure relansarea producţiei, în decursul celor trei ani de administraţie românească, prin eforturile conjugate ale localnicilor şi specialiştilor din patria-mamă, se refăcuseră şi, în bună parte, se modernizaseră, cu utilaje germane, 1.037 unităţi industriale, cu o capacitate de cel puţin cinci cai-putere şi având minimum zece lucrători.

 Guvernatorul Basarabiei a luat măsuri pentru a redresa viaţa comercială. În domeniul finanţelor s-a aplicat un regim de înlesnire a plăţii taxelor şi impozitelor, în scopul refacerii factorilor productivi. S-au reparat drumurile şi podurile, introducându se mijloace cât de cât moderne de transport.

         În învăţământ a fost reconstruită şi sprijinită reţeaua de scoli naţionale, în septembrie 1941, în Basarabia funcţionau 25 de licee teoretice cu 6.740 locuri, 39 de scoli practice cu 8.160 locuri şi 2.266 şcoli primare.

        Prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) era pusă sub administraţie civilă românească. Guvernator al Transnistriei a fost numit profesorul universitar Gheorghe Alexianu. S-au purtat tratative germano-române privind administrarea acestui teritoriu. Germanii doreau că frontiera de nord a Transnistriei să urmeze linia Moghilev-Iampol-Rabniţa. Dar Antonescu a cerut şi a obţinut o linie mai avansată: Hotin- Vasiliuţi-Rabniţa (cu oraşele Moghilev şi lampol).

Conducătorul statului nu urmărea anexarea Transnistriei la România, ci doar crearea unui teritoriu - tampon între spaţiul romanesc şi cel rusesc (ucrainean).

      La 30 august 1941, la Tighina, s-a semnat o convenţie romano-germană privind asigurarea, administrarea şi exploatarea economică a teritoriului dintre Nistru şi Bug.

În Transnistria, căile ferate erau puse sub conducerea comandamentului german. După ocuparea Odessei, România a încercat o reconstrucţie a Transnistriei. Aceasta urma să fie populată cu romani aflaţi în enclavele din Ucraina, Crimeea, Caucaz (cei mai mulţi deportaţi anterior din Basarabia de sovietici). În Transnistria au fost evacuaţi numeroşi evrei, mai ales din Basarabia şi Bucovina, care au murit în timpul holocaustului (octombrie 1941 -octombrie 1942).

Majestatea Sa Regele Mihai și Mareșalul Ion Antonescu în vizită pe frontul din est, 

vara anului 1941 

              Participarea la luptele de dincolo de Nistru a fãcut ca România sã intre în stare de rãzboi cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi S.U.A. (iunie-1942). În bãtãlia de la Stalingrad (septembrie 1942 –februarie 1943) trupele române au suferit mari pierderi materiale şi umane. Dupã insuccesul de la Stalingrad şi retragerea din Caucaz, armata românã a dus lupte grele în Crimeea (octombrie 1943-mai 1944 ).

Forțele Aeriene Regale Române - Bombardiere românești pe frontul din est, vara anului 1943 

            În martie 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, şi au pãtruns în nordul Moldovei. Participarea Armatei Române în operațiuni militare dincolo de frontiera de pe Nistru se exolică prin considerente militare, dar și politice (convingerea lui Ion Antonescu că în schimbul sprijinului economic și militar oferit de Regatul României, Germania va retroceda țării noastre Transilvania de nord-vest.) 

             În luptele de pe cotul Donului și de la Stalingrad, trupele române au suferit pierderi grele, ceea ce a provocat nemulțumirea opiniei publice. Astfel la Stalingrad, armata română a pierdut peste 150.000 de oameni. 

Teritoriul dintre Nistru și Bug (Transnistria) a intrat în administrația românească (august 1941- ianuarie 1944). Acest teritoriu a fost utilizat pentru deportarea evreilor și țiganilor, unul din aspectele negative ale participării României la cel de al II-lea război mondial.

Deportarea evreilor din Basarabia în Transnistria. În imagine se văd evrei deportații însoțiți de soldați români înarmați 

           Pericolul transformãrii ţãrii în teatru de rãzboi devenise iminent. U.R.S.S. a transmis guvernului român condiţiile de armistiţiu ,dar Antonescu, considerându-le inacceptabile, le-a respins (aprilie 1944). Începând din 4 aprilie 1944, oraşul Bucureşti, Valea Prahovei, şi alte zone din România au fost bombardate de aviaţia americanã şi de cea englezã, provocând mari pierderi materiale şi umane.

            La sfârşitul anului 1943, Aliaţii occidentali au acceptat propunerea lui Maniu privind trimiterea unui reprezentant al opoziţiei pentru a negocia direct cu puterile occidentale. Maniu şi colaboratorii săi l-au trimis pe prinţul Barbu Ştirbei, în februarie 1944, la Cairo, unde se afla statul major al Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu.

            In aprilie 1944, negocierile între Ştirbei şi Aliaţi au ajuns într-un punct critic. Uniunea Sovietică a început să-şi asume un rol tot mai activ pe măsură ce armatele sale au ajuns la Prut şi erau pe punctul de a intra adânc în România. Pentru a grăbi capitularea României, Molotov a anunţat la 2 aprilie că Uniunea Sovietică nu urmărea să dobândească nici un teritoriu românesc sau să modifice sistemul social din ţară. La 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat prinţului Ştirbei condiţiile sovietice minime, elaborate după consultări cu guvernele britanic şi american pentru încheierea armistiţiului. Ele au fost comunicate lui Ion Antonescu şi Iuliu Maniu prin diplomaţii români de la Ankara. Se cerea ruperea totală de Germania şi lupta comună a armatelor române împotriva Germaniei ; restabilirea frontierei româno-ruse din 22 iunie 1941 ; plata despăgubirilor către Uniunea Sovietică ; eliberarea tuturor prizonierilor de război aliaţi, mişcarea nestingherită a Armatei Roşii pe teritoriul României, anularea dictatului de la Viena şi sprijinul sovietic pentru revenirea la România a nordului Ardealului.

            La 15 mai, guvernul Antonescu a respins condiţiile Aliaţilor, considerându-le o capitulare în faţa Uniunii Sovietice. Maniu a răspuns la 19 aprilie cu contrapropuneri. Insista ca nici o armată străină să nu aibă permisiunea de a intra în ţară, cu excepţia cazului în care erau invitate. La 10 iunie a acceptat formula de armistiţiu, cuprinsă în cele şase puncte. Dar hotărârea a comunicat-o prin Cairo, pentru a  se asigura că Marea Britanie şi Statele Unite erau parteneri cu puteri depline în orice înţelegere.

            Insă la mijlocul lunii mai, hotărârile care afectau dezvoltarea politică  a României, fuseseră deja luate. Guvernele britanic şi sovietic au căzut de acord să împartă Europa de Sud-Est în zone Europa de Sud-est în zone militare operative. Britanicii, care luaseră iniţiativa, au propus ca Grecia să se afle în zona lor, iar România în zona sovietică. Apoi au întrebat guvernul american dacă poate accepta acest plan. Inainte de a se primi vreun  răspuns, la 8 iunie, Churchill a propus ca Bulgaria să fie inclusă în zona sovietică iar Iugoslavia în cea britanică. Roosvelt şi-a dat acordul pentru acest angajament.

            In ţară partidele politice care se opuneau războiului şi dictaturii lui Antonescu, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist, au pus bazele Blocului Naţional Democrat.

            Obiectivele Blocului erau : răsturnarea dictaturii antonesciene şi înlocuirea acesteia cu un regim democratic, retragerea din axă şi sprijinirea totală a efortului de război, încheierea imediată a unui armistiţiu cu Aliaţii.

            Situaţia a ajuns la un punct critic o dată cu ofensiva sovietică iniţiată la 20 august pe frontul românesc. Armata roşie a străpuns poziţiile defensive în câteva locuri. Pentru România situaţia era foarte gravă. Dacă trupele sovietice pătrundeau prin linia de apărare Focşani-Galaţi între Carpaţi şi Dunăre, soarta ţării era pecetluită definitiv .

            Dar, Antonescu ezita să încheie armistiţiul cu ruşii, să încheie “ pact cu diavolul”.

            In aceste condiţii, opoziţia în cooperare cu regele Mihai, a hotărât ca înlăturarea lui Antonescu să se întâmple la 26 august. Precipitarea evenimentelor a schimbat data evenimentelor.

            23 august 1944

            În după amiaza zilei de 23 august, mareşalul Antonescu a fost convocat la Palat pentru a-l informa pe rege despre mersul războiului. Regele i-a cerut să declare, imediat şi fără ştirea germanilor, că acceptă imediat încheierea  armistiţiului. Când Antonescu a refuzat să accepte încheierea imediată a armistiţiului, regele a ordonat arestarea lui şi a lui Mihai Antonescu, care îl însoţise. Au fost chemaţi la Palat şi ceilalţi colaboratori ai regelui şi arestaţi. Apoi regele, exercitându-şi prerogativele constituţionale, l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu. Acesta la rândul său, a numit guvernul, format în mare parte din ofiţeri, dar îi includea şi pe Maniu, Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care aveau rolul de a îndruma noul guvern din partea BND. In seara aceleiaşi zile, la orele 22, radiodifuziunea română a transmis proclamaţia regală ce făcea cunoscute poporului român instaurarea unui nou guvern, încetarea războiului cu Naţiunile Unite şi alăturarea armatei române coaliţiei antifasciste.

            Armata germană, la ordinul lui Hitler, a încercat să ocupe Bucureştiul. Dar, până la 28 august, trupele române au neutralizat pericolul german care ameninţa Bucureştiul. La 31 august în Bucureşti a intrat armata sovietică.

            Armata română s-a angajat în războiul antifascist. Incepând cu operaţiunile din interiorul ţării imediat după lovitura de palat de la 23 august 1944 şi până la 9 mai 1945, eforturile militare angajate de România în războiul antifascist s-au ridicat la aproape 540000 de oameni. Aproximativ 170000 de ostaşi s-au jertfit pentru victoria asupra Germaniei. La 25 octombrie 1944 s-a încheiat bătălia pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

            Războiul s-a încheiat la 9 mai 1945. Nimeni cu excepţia Moscovei, nu ştia, cu certitudine, care va fi drumul României. Cu toate că prin actul de la 23 august s-a revenit la Constituţia din 1923, hotărâtoare pentru regimul politic din România au devenit prevederile armistiţiului încheiat la 12 septembrie 1944 la Moscova. Din ele au început să decurgă obiectivele politicii interne şi externe ale României, considerate majore şi prioritare în faţa oricăror probleme.

            Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Prevederi şi urmări

            Ecoul loviturii de Palat de la 23 august a fost, în ţară şi străinătate, în general, pozitiv. Presa Naţiunilor Unite a elogiat fapta României, militarii au început să socotească cu cât timp a fost scurtat războiul mondial (cu peste 200 de zile), s-a calculat efortul economic şi militar al ţării în lupta împotriva fascismului (1200000 dolari SUA la cursul anului 1938) şi 538536 militari români participanţi la lupta împotriva fascismului, cu 66495 de oameni căzuţi pe fronturi (morţi, răniţi şi dispăruţi), toate situând România pe locul al patrulea în cadrul Naţiunilor Unite. In temeiul lor, prezidiul Sovietului Suprem al URSS i-a decernat regelui Mihai, la 6 iulie 1945, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, Ordinul Victoria, iar preşedintele SUA, Harry Truman, în mai 1947, Gradul de Comandor Şef al Legiunii de Merit.

            In toată această vreme, România şi-a derulat istoria prin o continuă confruntare între forţele politice interne prodemocratice şi cele procomuniste, în timp ce, pornite pe drumul dezbinării, Anglia şi SUA ne abandonează, iar Rusia sovietică dirijează şi favorizează drumul stângii spre putere. Pârghia a fost convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Naţiunile Unite în septembrie 1944, şi nu în mică măsură « actul de vânzare cumpărare încheiat la Moscova » (octombrie 1944) prin împărţirea Europei de Est şi Sud-Est în sfera de influenţă al URSS în România era de 90 %, iar al Marii Britanii de abia 10 % (cel mai mic raport faţă de Grecia de 10-90 %, Iugoslavia şi Ungaria de 50 la 50 % şi de Bulgaria de 75 la 25 % ) şi parafat la Yalta (în 4-11 februarie 1945).

            Convenţia de armistiţiu a fost semnată la Moscova. Delegaţia română, formată din Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Ion Cristu, Barbu Ştirbei, Constantin Vişoianu şi Dumitru Dămăceanu a sosit în capitala Rusiei cu 8 zile mai devreme (la 4 septembrie). Primirea lor de către ministrul de externe, Molotov  a avut loc abia peste 6 zile, când textul armistiţiului era deja stabilit. Semnarea a avut loc în dimineaţa zilei de 13 septembrie, orele 5 de către mareşalul Rodion Malinovski, împuternicit de guvernele Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii, şi cei patru delegaţi români.

            În convenţie se recunoştea faptul că „de la 24 august 1944, ora 4 a.m. România a încetat cu totul operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieşit din război împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiile cu Germania şi sateliţii săi, a intrat în război şi duce războiul de partea Puterilor aliate împotriva Germaniei şi Ungariei cu scopul de a restaura independenţa şi suveranitatea României”.

            Potrivit prevederilor convenţiei, guvernul român şi Înaltul Comandament al României aveau obligaţia de a asigura armatelor sovietice şi ale celorlalţi aliaţi înlesniri pentru libera lor mişcare pe teritoriul României, dacă acest lucru era cerut de către situaţia militară, prin mijloacele lor de comunicaţie şi pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă şi în aer. Acesta însemna punerea la dispoziţia Înaltului Comandament Sovietic, pentru deplină folosinţă, pe durata armistiţiului, a tuturor construcţiilor şi instalaţiilor româneşti militare care ar putea fi cerute pentru nevoi militare, în completă bună stare şi cu personalul necesar pentru întreţinerea lor.

            Guvernul român mai era obligat de a face, în mod regulat, plăţile cerute de Înaltul Comandament Sovietic pentru îndeplinirea funcţiilor sale, să asigure pe teritoriul României, precum şi mijloacele de comunicaţie; la fel şi staţiunile generatoare de energie. Vasele de comerţ româneşti, atât cele care se găseau în apele româneşti, cât şi cele aflate în apele străine, erau trecute sub controlul operativ al Înaltului Comandament Sovietic, pentru folosirea lor în interesul general al Aliaţilor.

            România era obligată, în temeiul aceleiaşi convenţii, să plătească drept despăgubiri Uniunii Sovietice, în decurs de 6 ani, suma de 300 milioane dolari, în mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.).

            Alte articole conţineau ce puneau sub controlul Înaltului Comandament Sovietic tipărirea, importul şi răspândirea în România a literaturii, a periodicelor şi în general a publicaţiilor, prezentarea spectacolelor de teatru şi de filme, funcţionarea staţiilor de radio, poştă, telegraf şi telefon.

            Convenţia impunea, astfel, României un efort economic obişnuit pentru ţările învinse, deşi prin participarea la război alături de Naţiunile Unite, ea devenea, virtual, un partener, un aliat. Independenţa ţării, recunoscută tacit, era în fond o realitate trunchiată prin subordonarea întregii economii războiului, nu numai pentru susţinerea propriei armate, ci şi pentru a crea toate condiţiile cerute de Înaltul Comandament Sovietic; era infirmată de întreg procesul de înfeudare politică, desfăşurat concomitent cu aplicarea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, devenit o realitate, mai ales după înlăturarea guvernului Rădescu (februarie 1945).

            Două prevederi ale Convenţiei vizau direct problemele de frontieră ale României, cu URSS şi Ungaria. Graniţa româno-sovietică era restabilită pe Prut, aşa cum a fost impusă la 28 iunie 1940, iar hotărârile arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, erau considerate inexistente. Aliaţii au fost de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace. În realitate, Nord-Vestul Transilvaniei va rămâne sub administraţie provizorie a Armatei Sovietice până în martie 1945.  La 12 noiembrie 1944 administraţia românească a fost obligată să se retragă, iar în locul ei s-a instaurat administraţia militară sovietică. Conducerea Transilvaniei a revenit, la indicaţia sovieticilor, Comitetului Naţional Democrat din Ardealuzl de Nord (CND), cu sediul la Cluj, având în componenţă următoarele organizaţii şi partide politice :Partidul Comunist din România, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Blocul intelectualilor Democtaţi Români, M.A.D.O.SZ., Sindicatele Unite şi Gruparea Evreiască Antifascistă. După un timp, CND şi-a schimbat denumirea în FND, iar din ianuarie 1945 în Comitetul Central Consultativ din Cluj al FND din România. Se preconiza şi alegerea unei Adunări Constituante cu funcţie de organ legislativ. Transilvania era proiectată, în concepţia unora, să devină o adevărată „ republică ” independentă. În martie 1945, în urma instalării guvernului Petru Groza, Transilvania a revenit României.

Recenzie realizată din diferite lucrări de specialitate şi este rezultatul colaborării dintre Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. (Prof. istoric/jurnalist - Ovidiu Czinka)